Cinste. Pace. Omenie.

Zilele trecute fetiţa mea a venit fericită de la şcoală. De ce? Mi-a spus că a făcut o faptă bună. Bineînţeles că am întrebat-o ce anume a făcut şi de ce. Una dintre colegele ei împărţea anumitor colegi din clasă biscuiţi. Doar anumitor colegi. După preferinţă. Era şi ea printre preferaţi. Însă acest lucru nu a mulţumit-o în totalitate. Colegul ei, Daviduţu, nu era printre cei care primeau biscuiţi. Sînziana i-a cerut atunci Anei încă un biscuite, pentru ea, însă aceasta i l-a dat lui Daviduţu.
Mă gândesc acuma că fetiţa mea a procedat aşa cum îndruma Părintele Dometie Manolache „Procedează astfel încât fapta să ţie locul cuvântului şi vorbeşte astfel încât cuvântul să ţină locul faptei”.
Fapta bună este, după umila mea părere, o calitate morală. Faptele pe care le facem grăiesc de cele mai multe ori despre noi.  Problema este însă alta. Lumea asta este de mai multe feluri. Vorba bunicii: „Ai umplut Doamne, lumea asta cu ce-ai putut!” Din păcate în loc să ne preocupe viaţa personală de cele mai multe ori ne place să etichetăm. Cu ce drept oare? Cine are dreptul de a ne pune etichete? Cel care ne-a creat. El ne-a adus pe lume cu un rost. Fiecare dintre noi avem o cruce dată de Cel de sus. Crucea este mai uşoară, mai grea, mai ne place, mai nu prea, dar cu siguranţă trebuie să avem demnitatea de a o purta şi de a nu I ne împotrivi. Deci, faptă bună este şi asumarea destinului.
Aşadar, o faptă bună este să ne preocupe propria-ne fiinţă pentru că „Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intră nechemat” (Părintele Nicolae Steinhardt).

Fapta bună nu are preţ
Dar de ce să facem fapte bune? Cu siguranţă mulţi se întreabă la ce bun. Mereu îi certăm pe copiii de la şcoală pentru faptele rele pe care le fac. Am observat însă că dacă încercăm să-i punem în locul celui căruia i-a făcut rău nu le place. Deci funcţionează proverbul „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Viaţa m-a mai învăţat ceva. Dacă răspund cu bunăvoinţă unei răutăţi, aceasta îl înduplecă pe adversar, probabil se recunoaşte înfrânt şi îşi schimbă atitudinea.
Încă din copilărie, în societatea în care eu am crescut, am învăţat că dacă poţi este bine să ajuţi. Şi este vorba despre un ajutor necondiţionat. Mi-e drag când merg acasă, pentru că indiferent de casa pe care ţi-o construieşti în lumea asta tot unde te-ai născut este acasă. Acasă este locul în care vezi vecinul intrând în curte să ceară un ajutor. Îmi este şi mai mare drag atunci când sar toţi ai casei pentru a oferi mâna de ajutor de care este nevoie. Cu siguranţă oamenii copilăriei mele nu s-au gândit niciodată că poate „le iese ceva din asta”. Nu „le iese” decât mulţumire sufletească şi atunci când pun capul seara pe pernă socot că nu au pierdut ziua şi că au ajutat pe cineva cu o vorbă bună, cu un sfat, cu o îmbrăţişare.
Niciodată nu am oferit copiilor de pe uliţa mea obiecte contra cost. Nici nu ne trecea prin minte aşa ceva. Dar din păcate lumea s-a schimbat. Fetiţa mea a venit mai când să-mi ceară 2 lei. Aceşti bani îi ceruse o colegă în schimbul unei brăţări confecţionate de ea. Mărturisesc faptul că am rămas un moment fără cuvinte. Suma nu punea nici un fel de problemă. Gestul a fost cel care m-a pus pe gânduri. Atunci
i-am spus: „Draga mamii, îţi dau aceşti bani, dar să ştii că atunci când vrei să dai cuiva ceva o faci din suflet, din prietenie. Aceste lucruri nu costă bani. Tu să nu faci aşa.” Copiii aceştia au 7 ani. Oare peste câţiva ani?...Tot ea drăguţa îmi spune retoric „De ce s-or fi inventat şi banii ăştia? Cred că numai să încurce lumea.”
Haide-ţi să-i învăţăm să crească cu bunătatea în suflet, fapta bună să nu lipsească din scopul zilelor lor:
„ Şi zi-le, că de-acum ai vrea,
Să ocroteşti cu bunătate,
 În cale-ţi orice vietate,-
Oricât de fără-nsemnătate
Şi-oricât de mică ar fi ea.”
(Elena Farago).