Cine poate vorbi despre Dumnezeu?

Nu aparţine tuturor, vouă celorlaţi, să filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainate de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui. Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi când partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă amestecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr
cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca, atunci când avem prilej să judecăm (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei. Înaintea cui? Înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva, ca despre cursele de cai şi despre teatre şi cântece şi despre cele ale pântecelui şi despre cele de sub pântece –care văd şi în aceasta un motiv de desfătare, ca şi în cele contrare acestora, când li se spun.
Despre ce trebuie deci să se filosofeze şi în ce măsură? Despe cele ce ne sunt apropiate şi în măsura în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta, ca să nu-i vatăme ca nişte glasuri copleşitoare auzul, sau ca nişte mâncări prea multe trupurile, sau, de voieşti, ca nişte poveri mai presus de putere pe cei ce le sunt supuşi, sau ca nişte furtuni prea tari care să vatăme pământul. Aşa ca şi aceştia, ca să zic aşa, apăsaţi şi împovăraţi de nişte cuvinte prea tari, să nu fie păgubiţi în puterea lor dinainte.