Cine este de vină?

Zilele trecute, într-o discuţie radiofonică, un analist politic spunea cam aşa: „nu este de vină electoratrul …” pentru eşecul unuia dintre candidaţii din turul I la alegerile prezidenţiale. Din această deculpabilizare am înţeles că în mintea respectivului analist exista şi posibilitatea ca electoratul să fie de vină pentru eşecul vreunuia dintre candidaţi. Acest tip de gândire în care se aruncă vina asupra unui grup, în care învinovăţirea colectivă duce la condamnarea publică a unui grup de orice natură, este specifică gândirii totalitariste. Se practică la scară tot mai largă acest mod de învinovăţire a unui grup anume, a unei instituţii, pentru eşecuri care în mod normal nu le aparţin.
De ce ar trebui să căutăm tot timpul vina, problema, altundeva şi nu în noi înşine? Desigur este mult mai comod să îi condamni, să îi judeci pe alţii, proiectând asupra ta însuţi o imagine pozitivă şi de cele mai multe ori mincinoasă. De ce nu ar fi de vină candidatul în sine pentru eşec? Până la urmă democraţia înseamnă şi libertatea de a susţine politic ce partid şi ce candidat vrei. Ne asumăm cu toţii acest risc, fie că suntem de o parte sau de alta a politicii. Dar, a jigni şi a arunca cu mizerii scornite de un intelect depravat, asupra unora sau altora doar pentru că nu sunt de aceeaşi părere cu tine, presupune o mare lipsă de bun simţ. La fel şi învinovăţirea generală a „celorlalţi”. Întotdeauna „ei” sunt de vină. E ca şi cum ai învinovăţi suporterii unei echipe pentru eşecul echipei. Suporterii pot fi învinovăţiţi pentru comportament neadecvat, dar nu pentru înfrângerea echipei. Până la urmă păcatul, greşeala, sunt personale şi persoana însăşi trebuie să se judece pe sine însăşi pentru ele, nu pe ceilalţi. Dumnezeu mă va judeca pentru păcatele mele, nu pentru ale altora. Atunci când ne întrebăm: „cine este vinovat?” trebuie să căutăm înainte de toate în noi înşine răspunsurile pentru greşelile care au dat naştere întrebării.