Cel perfect să arunce cu piatra

Răutate. Invidie. Şi, multă dorinţă de răzbunare. A, şi mai e ceva. Ceva ce zicea Lăpuşneanu că o au mulţi. Astea sunt sentimentele care plutesc în aerul pe care-l respirăm de ceva vreme. Şi, din păcate, pare a domina frumosul miros al pomilor care dau în floare.
Cert este că dorinţa acerbă de înavuţire te dezumanizează, te urâţeşte, te îngloadă într-o mocirlă creată voluntar de fiinţele sociale. Cum poţi face cel mai rău dacă nu cu vorba? Şi, sigur că încerci a ignora acuzele nefondate, dar în adâncul minţii tale strigi cât poţi de tare: „De ce, Doamne, de ce?”.
Oameni buni, câştigul vine prin muncă adevărată şi sinceră. Nu te poate încununa nimic altceva decât munca sinceră în care ai pus suflet. Iar cei care ţi-au fost alături ştiu asta. Ştiu câtă muncă se depune pentru a face ceva.

O minte şi o inimă de dascăl
Oare cei care aruncă cu noroi şi critică, cu ce se pot lăuda că au făcut? Sau, de fapt, nu trebuie să se laude. Grăiesc de la sine vorbele aruncate cu scopul de a jigni.
Da, m-a durut faptul că în urmă cu câteva zile am fost judecaţi greşit. Scopul? Ghiciţi! Jocuri ascunse de sezon. Neinteresante pentru noi, cei care educăm copiii. Adică cei care dăm viaţă societăţii, cei care mai cu greu, mai cu uşor, şlefuiesc diamantele dumneavoastră. Să nu aveţi impresia că nu ştim ce facem. Dacă aţi şti ce facem? Nu ştiu câţi dintre cei care vorbesc fără a gândi au energia noastră. Nu, să nu credeţi că ne plângem. Nu, chiar ne este drag să muncim. Muncim cu suflete de copil. Cum puteţi, oameni buni, să credeţi că ne batem joc de ei? Ştiţi dumneavoastră, cei care vorbiţi fără temei, câtă muncă depunem, câte premii am obţinut, câte emoţii am trăit alături de copiii noştri? Ştiţi dumneavoastră că atunci când vorbim despre clasele la care predăm şi la care suntem îndrumători îi numim „ai mei” şi „ai tăi”. Ei fac parte din viaţa noastră. Pentru ei trăim emoţii şi doruri. Ştiţi că după fiecare generaţie care pleacă din şcoală simţim câte un gol inexplicabil? Ştiţi că asociem numele lor cu banca în care au stat şi clasa în care au fost? Ştiţi că trăim alături de ei frumoasa tinereţe şi naiva copilărie? Nu ştiţi dragi părinţi că şi noi suntem părinţii lor timp de şase ore pe zi, cinci zile pe săptămână? Şi să nu mai socotim câţi ani? Şi, atunci de ce jigniţi pe cei care-i învaţă să scrie şi să citească? Sau pe cei alături de care trăiesc emoţiile scenei sau ale unor concursuri de specialitate? Câţi aţi plâns de bucurie când v-au spus bucuroşi: „Am ştiut!”. Câţi aţi plâns pe ascuns când v-aţi auzit numele de nenumărate ori la concursuri pe care le-aţi pregătit cu tact şi răbdare? Ei, atunci vă dăm voie să vorbiţi când simţiţi ca noi.

Mergem înainte
Le mulţumim copiilor care răspund cu drag lecţiilor predate de noi. Le mulţumim părinţilor care fac front comun cu noi în educarea lor. Nu toţi ne sunt alături. Fiecare după pricepere şi bunăvoinţă. Să fiţi însă siguri de un lucru: noi nu avem o meserie, noi suntem părinţii copiilor dumneavoastră. Nu-i mai umiliţi pe cei în mâinile cărora trimiteţi copiii în fiecare zi! Ne luptăm suficient cu sistemul! Ne luptăm enorm cu cei care vor să fie mai răi decât trebuie şi mai orgolioşi decât e necesar.
Vom lupta în continuare ca fiecare generaţie să plece în viaţă cu cele mai frumoase clipe şi amintiri pe care putem să le oferim.
Vom lupta în continuare să-şi aducă cu drag aminte de emoţiile trăite la concursuri, de aplauzele la scenă deschisă, de rezultatele la olimpiadele judeţene şi naţionale, de pregătirile asidue pentru examene, de excursiile în care evadăm împreună să ne cunoaştem ţara şi pe noi înşine.
Vom lupta în continuare să-i învăţăm că: „Bine faci, bine găseşti!”