Cei şapte ani de-acasă

Primii ani din viaţa fiecărui copil sunt esenţiali. „Cei şapte ani de acasă, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil”( http://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor). Toate acestea arată importanţa punerii în practică a pedagogiei teoretice deoarece copilul învaţă în primii ani din viaţă în mod practic, urmând exemplul părinţilor. Dorinţa lui este să îşi imite părinţii pentru că vrea să fie ca ei şi de aceea puterea exemplului oferit este o condiţie esenţială pentru ca  educaţia în sânul familiei să fie o reuşită. La întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” copiii îşi exprimă de cele mai multe ori dorinţa de a îmbrăţişa meseria unuia dintre părinţi. De asemenea comportamentul moral sau imoral al părinţilor este hotărâtor pentru dezvoltarea caracterului copilului. Este un nonsens să îi explici copilului de ce nu este bine să mintă în timp ce tu, ca părinte, eşti pregătit în orice clipă să foloseşti un arsenal întreg de minciuni.

Educaţie prin respect
O altă condiţie necesară desfăşurării educaţiei familiale este respectul reciproc, iar acesta derivă din iubirea pe care părinţii o poartă copiilor lor. Din respect ia naştere ascultarea copiilor faţă de părinţi. Aceasta poate deriva, desigur şi din teamă, acolo unde părinţii înţeleg să aplice principiile educaţiei într-un mod dictatorial, însă, mai devreme sau mai târziu, pe măsura dezvoltării personalităţii copilului şi odată cu înaintarea în vârstă, ascultarea derivată din întreţinerea exagerată a temerii de pedeapsă se va transforma în revoltă. La dezvoltarea personalităţii şi a respectului de sine contribuie, ca o condiţie esenţială şi încurajările şi răsplata oferite ca daruri, fie verbale fie concretizate material, pentru „izbânzile” celor mici. Orice încurajare şi răsplată reprezintă un imbold pentru a merge înainte, pentru ascultarea pe care părinţii o aşteaptă de la copiii lor. De fapt, aceste condiţii alcătuiesc o parte din gândirea pozitivă şi din emoţiile pozitive care este necesar să însoţească educaţia copiilor în familie. Desigur, încurajările nu pot apărea în urma „căderilor”, cu atât mai puţin răsplata ca urmare a unor greşeli mai mici sau mai mari. Însă, aşa cum duhovnicul în scaunul spovedaniei însoţeşte mustrarea pentru păcat de încurajarea credinciosului că pocăinţa exprimată cu nădejde îl poate îndruma mai departe pe calea virtuţilor, aşa şi mustrarea părintească poate fi urmată de o încurajare în vederea îndreptării. Părinţii pot pune în aplicare aceste câteva condiţii, dacă ei înşişi sunt atenţi la nevoile şi cerinţele copiilor lor. De aceea este necesară o continuă evaluare a posibilităţilor, o raportare la nevoile copiilor şi comunicarea continuă cu aceştia. De fapt, în firea lor copiii sunt dornici de comunicare şi este important ca părinţii să răspundă pozitiv la această nevoie.