Ce am voie să fac?

Primesc uneori întrebări de genul: astăzi am voie să spăl? Dar să lucrez în grădină? Am voie să calc rufe? Întrebările de acest gen nu sunt puse în legătură cu marile praznice când orice creştin-ortodox ştie că munca fizică este bine să fie lăsată deoparte, pentru a dărui Duminica sau praznicul respectiv Domnului, aşa cum se  cuvine. Însă lucrurile sunt relative în zilele noastre pentru că, din nefericire, unii sunt nevoiţi să lucreze zilnic, ceea ce face aproape cu neputinţă participarea lor la cultul divin în zilele de sărbătoare. Însă, aici aduc ca argument de bun simţ şi de adâncime duhovnicească vorba părintelui duhovnic care spunea că, atunci când eşti nevoit de factori independenţi de tine să lucrezi în zilele de sărbătoare, dacă faci lucrul tău ca pentru Dumnezeu şi cu dragoste faţă de semeni, atunci aduci slujbă Domnului. Nu este vorba, însă, despre hotărârea benevolă de a lucra în astfel de zile pentru că, din păcate, sunt „creştini” care, atunci când îşi urmăresc interesul personal încalcă orice urmă de sacralitate, de sfinţenie şi de rânduială duhovnicească pentru că ei îşi sunt lor „dumnezei”, iar adevăratul Dumnezeu, pentru ei, este o simplă opţiune abordabilă doar la mare nevoie.

Probleme importante
Întrebările de mai sus sunt puse, de regulă, după marile praznice. Adică, am voie să spăl între Crăciun şi Bobotează, sau după Bobotează, în Săptămâna Luminată, sau după Lunea Rusaliilor? În general, pentru omul simplu explicaţiile sunt simple! E trecut „cu roşu” în calendar, nu faci lucrurile acelea, te limitezi, însă acolo unde este neapărat ca, de exemplu să speli, o vei face. Dacă ai copii mici atunci regulile se schimbă şi intervine slujirea iubitoare faţă de darul pe care Dumnezeu ţi l-a dat. Şi exemplele de acest gen pot continua. Cred că aici ar trebui să funcţioneze discernământul, virtutea de căpătâi a creştinului după spusa Sfântului Antonie cel Mare. Dar dacă nu îl ai? Atunci este corect să întrebi. „Dacă vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti”, spune frumoasa vorbă patericală. Dar şi în această privinţă, cred că după două-trei întrebări puse pe aceeaşi temă şi după răspunsurile aferente omul ar trebui să se lămurească. Dacă nu, discutăm la nesfârşit, ciclic, dacă e bine sau nu să facem lucruri mărunte pe care, până la urmă, este în firea lucrurilor să le facem. Persoanele care pun astfel problema, sau care se comportă astfel, se apropie foarte mult de evreii ultra-religioşi care cred că în zi de sabat nu au voie să aprindă lumina, focul, sau să meargă cu maşina. Şi chiar aşa fac! Fariseii din vremea Mântuitorului se comportau la fel, motiv pentru care Domnul Hristos i-a mustrat spunându-le că „strecoară ţânţarul şi înghit cămila”, adică ţin cu stricteţe la lucrurile neesenţiale legate de anumite obiceiuri, în vreme ce părţile esenţiale ale Legii le evită. Ar fi mult mai potrivit ca, în locul acestor întrebări să ne frământăm mintea cu probleme care sunt cu adevărat importante: oare este bine să îmi judec fratele? Sau să îmi nedreptăţesc aproapele? Este bine să fiu certat cu vecinul meu, sau cu rudeniile mele? Oare câte astfel de probleme cu adevărat reale nu ne macină viaţa, iar noi le strecurăm tacticos, ocolind glasul lăuntric al conştiinţei şi ne rezumăm la falsele probleme de genul celor enunţate mai sus? Până la urmă, nu avem niciun folos dacă nu spălăm într-o anume zi, în timp ce nu suntem în stare să cerem iertare atunci când greşim, sau să spunem o vorbă bună vecinului pe care îl întâlnim şi cu care nu vorbim de ani buni din motive de … răutate. Aici intervine iarăşi discernământul care ne ajută să distingem între problemele reale, cu adevărat folositoare pentru viaţa duhovnicească şi problemele de false care scot la iveală făţărnicia şi mândria. Aceste două păcate dau „credinciosului” impresia falsă că abordează tematici duhovniceşti pătrunzătoare pe când el nu a băut nici măcar laptele prunciei duhovniceşti.