Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?

De câţiva ani lumea întreagă se află în criză. Fiecare om caută soluţii să rezolve, în primul rând, problemele personale, ale familiei şi dacă se poate ale întregii societăţi. Fiecare om în parte ştie cât de mult se străduieşte. Ne frământăm gândurile cu ce soluţii să mai găsim. Căutăm să fim mai grijulii cu cheltuielile. Ne angrenăm în tot felul de activităţi pentru a creşte bunăstarea noastră şi a celor dragi. Din ce în ce mai mulţi oameni lucrează în câte două sau mai multe locuri de muncă.
Greu şi obositor, fără îndoială. Cu siguranţă oboseala este din ce în ce mai prezentă. Prezenţa ei ne face mai puţin răbdători cu începătorii. Cu noi înşine suntem din ce în ce mai puţin îngăduitori. Ajungem chiar să nu mai respectăm un ritm armonios de viaţă.
Efectele neplăcute ale unui astfel de mod nu vin niciodată singure, vorba românească se dovedeşte iarăşi plină de întelepciune „un rău nu vine niciodată singur.” Oboseala ne şubrezeşte sănătatea şi ne îndepărtează de cei dragi. Şi când te vezi singur, bolnav şi neputincios exclami aproape cu disperare „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” (Luca 8, 28) Este cel mai comod să credem că cineva, de exemplu Dumnezeu, ne pedepseşte decât, să recunoaştem că noi suntem cei nedrepţi, chiar cu noi înşine.

A plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus
Este mult mai relaxant să te simţi pedepsit decât vinovat. De la această situaţie până la a-l acuza pe Dumnezeu nu mai este decât foarte puţin. Categoric, este greşit să facem aşa ceva, dar surprinzător este că El este dispus să ne iubească şi să ne dăruiască starea de bine. Chiar dacă adresarea noastră către Iisus Hristos este nepotrivită, ea este bine primită. El nu ne condamnă, ci doreşte să alunge răul, demonicul din noi. Căci dacă stăm bine şi cugetăm înţelegem că în această stare ne-a adus duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert. Doar privind spre Biserică, spre Iisus Hristos vom înţelege că bunăstarea nu face casă bună cu trândăvia. Hărnicia este împletită cu simţul răspunderii. Hristos şi ucenicii săi, adică orice bun creştin, lucrează cumpătat şi bine pentru că nu se otrăveşte cu griji nefolositoare. Nici măcar dorinţa de a fi plasaţi undeva în poziţi înalte în societate nu îi dezechilibrează, pentru că ştiu bine că cel care vrea să fie mai mare peste un grup de oameni trebuie să fie sluga lor. Sunt gata să slujească pe oricine, fără să-şi dorească să stăpânească, şi asta deseori îi aduc a fi buni conducători.
Prin exemplul lui Iisus Hristos tot creştinul învaţă, ca de la un pedagog desăvârşit, duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei. Minunat învăţător, căci El însuşi a trăit aşa şi vedem că şi noi cei care-i urmăm exemplul suntem fericiţi. Când te eliberezi de duhul lumii acesteia, care ne doboară, şi te umplii de Duhul Dumnezeiesc alergi vestind tuturor cât de mult bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.