Câţi ani ai?

Într-un drum rapid la Mănăstirea Brâncoveanu am avut ocazia să port un dialog la fel de scurt cu fratele Alexandru Mihail Niţă. Un dialog la fel de scurt, ai cărui principali actori au fost doi dintre copiii noştri. Fratele Alexandru i-a întrebat, întâi pe băiat, apoi pe fetiţă: „câţi ani ai?”, iar după răspunsul firesc a urmat a doua întrebare „şi unde îi ţii?”. O întrebare surpriză care, spunea fratele, îi stârneşte pe copii să găsească un răspuns prin care să iasă din încurcătură. Băiatul nu a ieşit, pentru că nu a ştiut să răspundă, iar fetiţa a arătat degetele de la mâna dreaptă – cinci ani – ceea ce înseamnă că a încercat să se descurce mai bine decât fratele ei. O descurcare a misterului, specifică vârstei. Cred, însă, că o astfel de întrebare este în egală măsură la fel de grea şi pentru noi, cei mari. Fratele Alexandru a dat un răspuns pe măsura culturii sale, un răspuns pe cât de simplu pe atât de încărcat metafizic şi spiritual. El a spus că ţine anii „în spate”. Corect! Când din viaţa trăită pe pământ ai reuşit să strângi o comoară, o avere spirituală pe care să o poţi ţine la îndemână, la care să poţi apela oricând, atunci ai anii în spate precum o zestre care te ajută mereu să înaintezi pe calea duhovnicească a mântuirii.

De câţi ani eşti?
Am ascultat eu însumi întrebarea fratelui Alexandru şi i-am spus că această întrebare ar putea fi reformulată. Dacă întrebi „de câţi ani eşti?” perspectiva răspunsului va fi alta. Întrebarea de fapt, formulată astfel, va pune accentul nu pe acumulare, ci pe existenţă. „De câţi ani eşti?” este sinonim cu existenţa, cu felul de a-ţi trăi viaţa în această lume. Bineînţeles că a avea este indispensabil legat de a trăi, iar în sens creştin nu poţi despărţi acumularea de existenţă. Din păcate viaţa poate fi atât de mult pervertită încât să ajungi să trăieşti doar pentru a avea. „A fi” presupune un alt mod de a-ţi gândi propria viaţă, un alt mod de a te raporta la semenii tăi şi înainte de toate presupune raportarea la existenţa lui Dumnezeu. Suntem pentru că Dumnezeu vrea să fim şi ne onorăm cu demnitate existenţa atunci când viaţa noastră se mişcă în continuu cât mai aproape de El. Noi înşine, când ne gândim la propria noastră vârstă gândim în termeni de acumulare. „Avem” o anumită vârstă. Gândim şi vorbim aşa pentru că veacul acesta este modelat de acumulare şi întrucât „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” (Miron Costin), omul se lasă sedus de vraja creaţiei. Dumnezeu i-a dat însă omului putere asupra creaţiei, deci implicit asupra timpului, peste care se poate ridica printr-o viziune euharistică asupra lumii şi prin străpungerea timpului cu ajutorul rugăciunii. A gândi şi a trăi viaţa ca un continuu prezent este de fapt esenţa învăţăturii creştine. Îndemnul Mântuitorului Hristos „fiţi desăvârşiţi…” nici nu poate presupune trecutul, ci doar prezentul şi viitorul. Gândirea despre viaţă la trecut implică indispensabil acumularea – „am trăit”. Chiar dacă amintirile sunt o realitate indiscutabilă, o componentă a memoriei noi nu suntem chemaţi să trăim din amintiri pentru că aceasta înseamnă moarte.
Până la urmă, indiferent cum întrebăm, important este ca noi să fim conştienţi de faptul că trăim viaţa, să fim prezenţi în viaţa noastră şi să conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Viaţa trăită ca un prezent continuu, cu viitorul plănuit pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este o viaţă gândită şi trăită frumos.