Cât mai credem?

La o cercetare serioasă şi sinceră a învăţăturilor creştine am vedea că nu există armonie între viaţa noastră şi acestea. La întrebarea: „eşti creştin?” nu ezităm să răspundem afirmativ, însă nu ne întrebăm pe noi înşine dacă într-adevăr este aşa. A fi creştin, dincolo de Împărtăşirea adevărată cu Sfintele Taine, dincolo de participarea la slujbele bisericeşti înseamnă şi a crede învăţăturilor revelate de Hristos. Nu ne este greu să acceptăm învăţătura cuprinsă în Vechiul Testament deoarece aceasta este o lege a firii. Spre exemplu, Decalogul lui Moise prezintă un îndreptar de viaţă prin care omul este învăţat să trăiască în limitele firii. Decalogul nu este o „exagerare”, nu este o nebunie care să smintească prin cererile sale.
De asemenea ne poate fi uşor să spunem că nu facem rău, că ne străduim să fim oameni buni, sau că facem tot ce ne stă în putinţă să ne împlinim datoriile. Şi Hristos ne îndeamnă la aşa ceva. Însă, Hristos şi învăţătura Sa înseamnă mai mult decât atât. Noul Testament nu neagă legea firii, ci o include, dar o şi depăşeşte. Şi, mai mult decât atât, învăţăturile creştine sunt, în general paradoxale cerând parcă imposibilul, ceea ce face ca şi în zilele noastre, la fel ca în vremea Sfinţilor Apostoli, creştinismul să fie perceput ca o „nebunie”, ca o învăţătură de neînţeles.

Nu te teme! Crede numai …
 Este izbitor şi plin de taină dialogul pe care Domnul Hristos îl are cu Iair care vine la El cerându-I să-i vindece fiica grav bolnavă. Domnul Hristos îi spune acestuia: „nu te teme! Crede numai şi fiica ta se va izbăvi” după ce Iair este înştiinţat de slujitorii săi că fata murise. Ce îi cere Domnul Hristos să creadă? Îi spune că fata „se va mântui” dar îi cere, nici mai mult nici mai puţin, să creadă că ea va învia. Şi Iair crede, dovadă fiind faptul că merge cu Învăţătorul spre casa sa. Dacă nu ar fi crezut
i-ar fi spus: „Doamne! Nu mai are rost, fiica mea a murit”, nu are rost să mai vii. Dar el a nădăjduit, a crezut că HRISTOS POATE să facă ceva. Noi am fi crezut? Sau asemenea bărbatului care avea fiul lunatic ne-am fi recunoscut puţina credinţă? Domnul Hristos îi cere lui Iair, ca şi acelui tată disperat în durerea lui, să se depăşească, să treacă dincolo de condiţia vieţii terestre aşa cum se cuvine să facem şi noi atunci când dialogăm cu Dumnezeu în rugăciune. Părintele Teofil Părăian pomenea de multe ori, cu drag, vorba părintelui Serafim Popescu: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti!” făcând referire la dragoste. Omul se depăşeşte şi se dăruieşte în dragoste, dar şi în credinţă. Atunci când crezi îţi pui nădejdea întreagă în Dumnezeu, treci de condiţia „trestiei cugetătoare” de care vorbea Pascal şi crezi şi ştii că, deşi te clatini sub povara încercărilor, nu te vei frânge pentru că te ţine în viaţă Atotţiitorul. Să ne gândim la Iair şi la ce îi cere Hristos în acel moment: imposibilul, omeneşte vorbind. Sau să cugetăm la Iov şi la mizeria în care trăia, după ce avusese totul, iar el se încăpăţâna să creadă că „Domnul a dat, Domnul a luat …”. Şi câte alte exemple de oameni puternici în credinţă putem găsi noi, atât în Scripturi, cât şi în viaţa de zi cu zi care înmulţesc în ei acea credinţă dătătoare de mântuire.  „Nu te teme! Crede numai …” – ne spune Hristos şi nouă, iar dacă suntem în măsură să ne depăşim condiţia crezând în El atunci vom auzi din gura Sa acele minunate cuvinte: „Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!”