Carul frânt – Nevoia îl învaţă pe om

Un om la lemne mergând
Şi carul în drum frângând,
Ca şi alte dăţi l-a dres
Şi la casa sa a mers.
Copilul său alergând
Şi carul frânt dres văzând,
Îl întreabă: „Taică! dar
Cine-ţi drese carul iar?”
Tatăl său răspuns i-a dat:
„Eu, fătul meu, cine alt?”
„Apoi cine te-a-nvăţat?”
Copilul iar a-ntrebat.
„Nevoia, copilul meu,
Ea ştie ce nu ştiu eu”
„D-apoi unde şade ea?”
Copilul să ştie vrea.
„În pădure”, i-a răspuns.
Şi la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescând
Şi la pădure mergând,
Peste loc rău cum a dat,
Frânse carul încărcat
Şi, să-l dreagă neştiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte ş-adus
Tatăl sau cum i-a fost spus.
Ş-începu a alerga
În sus, în jos, ş-a striga:
„Nevoie, nevoie, fă!
Vin’, mă-nvaţă, ori îl fă”
După ce a văzut dar
Că strigă într-un zadar,
Să apucă singurel,
Căzneşte destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rău, a isprăvit.
Acasă dacă a mers
Ş-îl văzu tatăl său dres,
Îi zise : „Ei, fătul meu!
Nu e cum îţi ziceam eu?”
„Nu – îi zise supărat –
Nimenea nu m-a-nvăţat.
Iar tatăl său cam râzând
Îi dete răspuns zicând:
„Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvaţă p-orice prost;
Că ea de n-ar fi venit,
Tu atât n-ai fi căznit.
Ea arată să începi
La orice nu te pricepi,
Apoi bine, rău, munceşti
Şi tu-n lume să trăieşti”.