Caricaturizarea bunului simţ

Libertatea de exprimare revine iarăşi în actualitate şi cine altcineva putea să o repună în discuţie decât ziariştii de la Charlie Hebdo? Ca şi la începutul anului când, ca urmare a caricaturilor prezentate s-a petrecut tragedia în urma căreia au murit 12 oameni, acum fac o nouă glumă proastă avându-l ca subiect principal pe copilaşul sirian care a fost găsit mort pe o plajă din Turcia. Gluma este cât se poate de proastă şi acum, ca şi atunci când s-a petrecut atacul terorist de la redacţia ziarului francez, îmi menţin opinia: libertatea de exprimare nu trebuie să permită nimănui luarea oricui în băşcălie, iar limitele n-ar fi potrivit să fie impuse de cenzură externă, ci de măsura bunului simţ. Sunt convins – aşa cum de fapt am şi văzut pe ici, pe colo – că opiniile susţinătorilor de atunci ai „charliştilor” s-au schimbat radical. Mă întreb, însă, cum comentează această exprimare satirică mulţimea de susţinători de atunci ai liberei exprimări? Chiar până aici se poate ajunge? Moartea nevinovată a unui copil – şi aici nu mai punem în discuţie religia acestuia – nu SE CUVINE niciunui om de bun simţ să o transforme într-o sursă de... haz. Este curată nebunie şi dovadă de prost gust! Caricatura respectivă, cât şi cuvintele care o însoţesc dau dovadă de lipsă de inspiraţie. Aceasta este ofensatoare în acelaşi timp şi la adresa creştinilor. Să faci satiră nu e uşor, însă poţi să te prefaci că ştii să satirizezi detonând „bombe” morale, intelectuale, spirituale în spaţiul cultural şi în cel virtual. Desigur, ca şi atunci şi acum afirm răspicat că acestea nu justifică nicidecum crima. Dar ce anume justifică neomenia acestor jurnalişti?

Unde este omenia?
Dincolo de reacţiile dezaprobatoare apărute în urma caricaturii prezentate, sunt de remarcat cel puţin două aspecte.
Primul dintre ele, care are legătură cu tragedia petrecută în ianuarie la sediul redacţiei ziarului francez, ţine de marketingul ziarului. Înainte de publicarea caricaturilor cu Mahomed, în ianuarie anul acesta, ziarul era unul necunoscut şi se confrunta cu probleme financiare. Probabil, publicarea acelor caricaturi a făcu parte din politica de vânzare a ziarului, bine gândită, dar care nu a avut doar efectele scontate. După valul de simpatie, ajuns aproape de idolatrizare, care a făcut ca mulţi oameni „să fie Charlie” ziarul a intrat iarăşi în obscuritatea de până în ianuarie 2015. Iată că „mintea” le-a mai deschis o oportunitate de a reveni în prim planul mass-mediei internaţionale şi de a obţine vânzări peste aşteptări, probabil nu record ca acelea provocate de atentatul din ianuarie. Poate că instinctul şi de ce nu inima, ne îndeamnă să ne întrebăm: care om ar fi în stare de aşa ceva? Iată-i! Nu-ţi trebuie decât cinism şi lipsă de bun simţ ca să faci aşa ceva, iar cât priveşte umorul... lipseşte cu desăvârşire. În câteva săptămânale satirice autohtone găseşti mult mai multă calitate, iar dacă ai cât de cât puţină omenie nu ai cum să fii „Charlie”.