Care nebunie?

Într-o poveste din înţelepciunea arabă se spune că un profet bătrân prevăzuse că, peste o perioadă scurtă de timp, toată apa din lume va dispărea şi va fi înlocuită cu un fel de apă din care, cei care vor bea, vor înnebuni. Vor scăpa doar cei care îşi vor face provizii de apă curată. Bătrânul a murit şi profeţia a fost dată uitării. Doar un singur om a luat-o în seamă. Acesta a început să îşi facă provizii astfel încât a înmagazinat foarte multă apă, încât vecinii şi cunoscuţii lui spuneau că a înnebunit. În scurt timp profeţia bătrânului s-a împlinit şi apa a dispărut pentru o scurtă vreme, după care a fost înlocuită cu „apa nouă”. Fiecare om care gusta din acea apă înnebunea, aşa încât în scurt timp toţi cei care au băut din ea au înnebunit. Singurul om normal era cel care îşi înmagazinase apa, dar pentru că era singur între nebuni, toţi îl considerau pe el nebun. După ce a suferit o perioadă de timp batjocura celorlalţi, a hotărât că este mai bine să scape de apa cea bună. După ce a golit toate recipientele a băut şi el din apa cea nouă şi a devenit … normal!
Acestea este doar o poveste, dar ea implică multe înţelesuri. Din păcate, oricum ai citi-o, în orice cheie ai încerca să o tălmăceşti, finalul este tot unul nefericit. Aş adăuga finalului o întrebare: ce s-ar fi întâmplat dacă omul ar fi ales să îşi bea în continuare apa? Povestea nu prevede un astfel de final dar, aproape sigur, ar fi fost linşat. Această presupunere se bazează pe argumente istorice şi putem lua ca exemplu moartea martirilor creştini. Şi nu numai! Ei şi-au dat viaţa pentru Mântuitorul Hristos cu bucurie, cu nădejde şi ştiau ce fac pentru că erau … normali, chiar dacă ceilalţi îi vedeau ca nebuni. Cum să mori pentru Dumnezeu? Nici noi nu putem pricepe, dar când ai pregustat, în virtutea unei credinţe şi a unei iubiri curate de Dumnezeu, din „Împărăţia cea neclintită”, depăşeşti chiar normalitatea acestei vieţi. Atingi suprafirescul.  Să nu uităm exemplul sfinţilor nebuni pentru Hristos. Aceştia aveau un comportament cel puţin bizar pentru societatea în care trăiau, dar prin acel comportament nu făceau altceva decât să îi mustre pe membrii societăţii pentru viciile de care aceştia erau atinşi. Se găseau întotdeauna persoane care să priceapă comportamentul sfinţilor nebuni întru Hristos şi să vadă că de fapt ei erau cei normali pentru că prin viaţa lor îşi cunoşteau şi făceau totul pentru a-şi atinge ţinta.

„Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” (Psalmi 52, 1)
Trăim o perioadă în care oamenii par să îşi dorească alungarea lui Dumnezeu din societate. O societate fără Dumnezeu e sortită pieirii, sau aşa cum spunea Mircea Eliade fără menajamente, sinuciderii în masă. Nebunia ateismului, pe lângă negarea existenţei lui Dumnezeu, constă, cred, în asumarea şi în dorinţa de explicare a unei vieţi fără sens. Sensul este dat de origine, dar şi de scop. Până la urmă toate explicaţiile evoluţionismului ateu se bazează pe foarte multe presupuneri şi pe tot atât de multă … credinţă. Desigur, numai rostirea numelui lui Dumnezeu provoacă repulsie, întrucât ideea de moralitate care însoţeşte cuvântul Dumnezeu combate toate devierile unei societăţi bolnave. Aceasta este societatea în care trăim şi în care ni se „toarnă” cu picătura apa otrăvită prin care ni se propovăduieşte răsturnarea valorilor şi prin care se încearcă destructurarea tuturor fundamentelor care pot menţine o societate cât de cât normală. Din fericire avem încă din belşug apă vie în Biserica lui Hristos şi în învăţătura creştină. Am greşi enorm dacă am „răsturna” această apă numai de dragul alinierii la ideologia anti-creştină şi ateistă. Până la urmă noi ştim că viaţa noastră nu se sfârşeşte nici aici, nici acum, dar ştim că aici şi acum ne pregătim pentru ceea ce urmează dincolo de viaţa aceasta.