Capete filocalice

Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.
Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.
Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineşte o lucrare dumnezeiască, când citeşte dumnezeieştile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine şi nu cu altul.
Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi suferă împreună cu cel ce nu-l are îşi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.
Gura celui smerit în cugetare grăieşte adevărul; iar cel ce i se împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.
Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.
Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi nădejdea  care numai la un lucru se gândeşte.
Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.
Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte.
Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.
Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup, cumplit se va chinui.
Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă.
Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine, ca şi lui Petru.
Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi nici una nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.
Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult i-a mulţumit.
David vrând să ucidă pe Nabal din Carmel, după ce a luat înştiinţare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta, mult a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.
Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine.
Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris.
Scriptura numeşte credinţa temelie a celor nădăjduite; iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit neîncercaţi.