Cântăreţul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândeşte el, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viaţă. Pământul era o nimica toată, un boţ de humă ce orbecăia far’ de nici un căpătâi, prin văzduh, când neamul lor greieresc îşi ridica osanale lui însuşi, supt frunzele uriaşe din care astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea – dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreţ în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. ?i astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau bătrânii în toate minţile lor, şi ei, fireşte, de la alţi bătrâni pricepuţi le auziseră. Căci doar aşa rămân poveştile pe lume.
Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic sa fie?“ se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături, care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el, îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. „Fireşte – gândi greierul – lăcustă şi să stea acasă – aşa ceva nimeni  n-a mai văzut!“ Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.
Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de maica-domnului – gângăniile cele roşii stropite cu negru – i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelesese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei paseri venetice, care turbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umflă inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închina cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-l asculte.
Şi, cu toată oboseala, greierul le cânta, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva
n-aveau de făcut decât sa-l asculte.
Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţi pe cer. Iar încălzindu-se grozav, cântăreţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti supt frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-domnului se sculară, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.