Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Andrei Criteanul l s-a născut la Damasc, în  jurul anului 660, într-o familie creştină care i-a dat o educaţie aleasă. Devine monah în  „Frăţia Sfântului Mormânt” - Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit şi „Ierusalimiteanul”.
În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit şi numele de „Cretanul” sau „Criteanul”. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înfiinţat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educaţia tineretului din eparhia sa, i-a ajutat pe creştinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viaţa liturgică a Bisericii a compus o mulţime de imne liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul şi constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada Postului Sfintelor Paşti.
Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viaţa veşnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormântul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Ce este este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul?
Este vorba de un canon de pocăinţă, adică un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcătuit din 9 cântări bogate, compuse, la rândul lor, din stihiri scurte de pocăinţă, ritmate de invocaţia: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“, cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului din prima duminică a perioadei Triodului.

Cum şi când se cântă Canonul cel Mare?
Acest canon al Sfântului Andrei Criteanul se cântă pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se cântă de două ori, la începutul şi la sfârşitul cântării. Rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” este însoţită de metanie mică şi de semnul sfintei cruci.
Canonul se citeşte pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul Slujbei Pavecerniţei; iar în întregime se citeşte la Denia de joi din săptămâna a 5-a a Postului Sfintelor Paşti, la Utrenie.
Acest bogat şi frumos canon este, în acelaşi timp, meditaţie biblică şi rugăciune de pocăinţă. Canonul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepţilor virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alţii
s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit.
În această alcătuire vorbim cu Domnul nostru Iisus Hristos care, pe Cruce fiind, a fost străpuns cu suliţa după ce şi-a dat duhul, după ce a murit pe Cruce şi din coasta Lui a curs sânge şi apă, ne mărturiseşte Sfânta Evanghelie (In. 19, 34). La această apă şi la acest sânge, care a curs din coasta Mântuitorului se referă alcătuitorul acestei stihiri, acestei ziceri, şi spune în rugăciune către Mântuitorul: să-mi fie şi mie sângele curs din coasta ta, mijloc de iertare a păcatelor, să-mi fie şi mie apa care a curs o dată cu sângele din coasta ta mijloc de îmbunătăţire, să beau sângele tău şi să mă ung, să mă spăl cu apa ta,
să-mi fie scăldătoare, să mă facă curat sângele şi apa din coasta ta, să mă facă curat ca iertat şi să mă facă curat de orice întinăciune. Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lui care este Cuvântul lui Dumnezeu, să ne fie nouă cuvintele Lui folositoare pentru mântuirea sufletelor noastre, care de fapt, e bine să ştim, înseamnă mai ales curăţire, mai ales îmbunătăţire sufletească.
Să rugăm pe Hristos Domnul şi pe toţi sfinţii Lui să ne ajute cu rugăciunile lor şi să ne dăruiască puterea de a simţi în suflet roadele pocăinţei din Postul Mare, adică sfinţirea vieţii, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea.”