Calea întoarcerii

În fiecare an începutul Triodului ne introduce într-o atmosferă duhovnicească extrem de necesară sufletului zbuciumat de tumultul patimilor. Sfânta Biserică ne propune o analiză proprie a vieţii noastre, o întoarcere către adâncul sufletelor noastre, pentru a scoate de acolo toată mizeria şi pentru a parcurge cât mai curaţi calea către Învierea Domnului. Însoţirea aceasta spre Înviere, ca un urcuş, se face prin pilde şi prin explicare acestora. Pilde rostite de Domnul Hristos  cu putere dumnezeiască, dar şi pilde de sfinţi ai Bisericii care au parcurs ei înşişi urcuşul către lumina cea neînserată a Împărăţiei: Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul sau Sfânta Maria Egipteanca.
Calea Triodului este în cea mai mare măsură calea Postului. Ce fel de post? Al trupului, al minţii, sau şi una şi alta? Întrucât postul adevărat este însoţit de rugăciune, aşa cum Însuşi Hristos ne spune, înseamnă că postirea cuprinde fiinţa umană în întregul ei. Ca postul să fie întreg Biserica ne învaţă să renunţăm la slava deşartă  şi să ne smerim (Duminica vameşului şi a fariseului); să ne întoarcem din calea păcatelor (Duminica întoarcerii fiului risipitor); să judecăm neangajarea noastră în făptuirea cea bună şi propriile păcate - nu pe ale altora - cu măsura Judecăţii de Apoi (Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); sau să plângem căderea lui Adam din Rai ca propria noastră cădere întrucât împărtăşim aceeaşi fire adamică şi prin păcatele personale ne facem co-părtaşi căderii adamice (Duminica izgonirii lui Adam din Rai). Tot acest parcurs urmăreşte, printre altele să ne ajute să conştientizăm „micimea” noastră înaintea lui Dumnezeu. De aceea pilda smereniei este pusă întru începutul acestui parcurs. Cel care nu se smereşte nu îşi va afla niciodată propriile păcate, ci în nebunia mândriei va zgândări tot mereu paiul din ochiul fratelui.

Cum să mă întorc la Hristos?
Pilda fiului risipitor este plină de sensuri adânci şi nu este de mirare că a stârnit interesul şi comentariile multor filosofi. „Firul roşu” al pildei este întoarcerea la Dumnezeu, întoarcerea dintr-o viaţă trăită în robia păcatului. Domnul Hristos, ca şi în pilda vameşului şi a fariseului, apreciază sinceritatea, conştientizarea nimicniciei de către cel căzut şi nu falsa îndreptăţire de sine. Este o tendinţă des întâlnită şi astăzi ca şi atunci, aceea a „mormintelor văruite” cu care Domnul Hristos îi aseamănă pe aceiaşi farisei în critica necruţătoare şi dreaptă pe care le-o aduce (Ev. după Matei, cap. 23). Toată această construcţie a făţărniciei are la temelie slava deşartă care dă omului impresia falsă a unei vieţi plăcute lui Dumnezeu în virtutea împlinirii formaliste a legii.
Smerenia este esenţială ca început al întoarcerii, al pocăinţei. Ca să biruieşti în tine păcatul trebuie să te smereşti, pentru a recunoaşte gravitatea acestuia şi pentru a-l mărturisi: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al tău” (Luca 15, 21). O inimă care se prezintă astfel înaintea Domnului, cu gând şi cuvânt de pocăinţă va fi primită în braţele dumnezeieşti cu infinită dragoste. Întoarcerea este un pas fundamental în calea către pocăinţă şi înviere.