Câinii şi stăpânii lor

 Am ajuns să trăim vremuri în care zilnic spunem că nu ne mai miră nimic: oameni, fapte, atitudini, impulsuri, corupţi şi coruptibili. Totul face parte din firescul cotidian. Rar întâlneşti oameni care acţionează în spiritul legii mai ales celei nescrise. Cert este că, bune sau rele, legile nescrise transmise din tată-n fiu sunt din ce în ce mai actuale şi, mai mult decât atât, sunt ca teoremele din matematică: pot fi demonstrate.
 Există mereu o ipoteză şi, din păcate, argumentele curg cât cuprinde apa Oltului. Suntem noi într-o lume veche. Aşa cum cea mai bună mâncare îşi are rădăcinile în pământul îngrăşat natural, tot aşa toţi domnii de la ţară pleacă.
Acolo am învăţat că dacă azi ajuţi un vecin, mâine mă ajută el, că pe stradă saluţi pe oricine-ţi iese-n cale, că fiecare-şi are locul şi rândul fără a fi învăţat de cineva. Cum îmi place mie să spun, cu ele ne-am născut. Şi  exemplele pot continua. Încetăţenite, acestea toate creează o societate patriarhală frumoasă, umană, pură, caldă. Respectul pentru ierarhia socială şi intelectuală nu era impus, era firesc, de la sine înţeles. Rânduielile nu erau încălcate. Cel care le încalcă era taxat. Aşa au apărut probabil proverbele, zicătorile, vorbele de duh. Cu rol moralizator şi cu scop de a îndrepta defecte mai mult sau mai puţin voite. Toate însă l-au făcut pe om conştient de tot ce-l înconjoară, dar şi dispus să-şi mărturisească şi cele bune şi cele rele pentru că trecea mai uşor peste tot că: „Omu’ de năcaz e şi de râs”, dar şi prostia era taxată, că cel ce o posedă îşi pierde singur traista dacă e lăsat în pace că, de cele mai multe ori, are mintea hodinită.

Omul superior
Ne tot lovim în fiecare zi de superioritatea unuia şi a altuia. De cele mai multe ori superioritatea şi-o însuşesc din proprie iniţiativă. Dar ceea ce este mai supărător este faptul că superioritatea presupune dispreţ. Cei care sunt superiori îi dispreţuiesc pe ceilalţi. Şi, din aceste atitudini, s-a născut proverbul: „ Să nu dai niciodată într-un câne că nu-i cunoşti stăpânu`”.
Când vine vorba de superioritate ne gândim cine anume face ierarhizarea pentru că, logic, toţi oamenii au aceeaşi valoare. Doar în lumea materială omul este superior celorlate vieţuitoare. Dar care o fi criteriul după care ne categorisim superioritatea între noi, oamenii?
Ce-l face pe om superior celuilat? Pentru Hitler un criteriu era aspectul fizic. Alţii consideră că bărbaţii sunt superiori femeilor. Cei care se nasc în familii nobile sunt de neîntrecut. Te-ai scos pe viaţă ar zice generaţia de azi. Adică ai avut baftă? Nu ştiu ce să spun. Fiecare cu bafta lui. Un criteriu la modă este aspectul financiar. Chiar azi auzisem un banc: Dacă te-ai născut sărac – ghinion, dar dacă şi socrii sunt săraci e prostie. Simpatic. Se adaptează zilelor noastre şi bancurile astea. Un bun criteriu de ierarhizare este inteligenţa. E drept că nu toţi se nasc având-o. Şi asta este ca frumuseţea. Tot drept este că sunt oameni care se nasc inteligenţi şi nu o cultivă sau o folosesc în sensuri rele. Ca şi frumuseţea. De altfel.
Mare lucru e să-ţi ştii lungul nasului, iar altă superioritate să nu fie alta decât  bunătatea. Şi dacă nu ne este gândul la Dumnezeu, cel puţin să ne gândim la câinele pe care-l alungăm. Cert este că fiecare câine are un stăpân pentru că el este cel mai bun prieten al omului. Aşa s-o fi şi născut proverbul ăsta. Iar stăpânul fiecărui câine este cu siguranţă Dumnezeu.
 Pentru că „ Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui, şi mai multe preţuieşte un sărac decât un mincinos”.
Dumnezeu are grijă de toţi şi de toate. Noi nu trebuie altceva decât să-L purtăm cu noi.