Câinele cel isteţ

Într-un orăşel neînsemnat, se afla un birt sărăcăcios. Acolo se adunau, la vremea mesei, muncitorii de la o fabrică vecină. Erau lucrători săraci şi nu le dădea mâna să se înfrupte din multe feluri. Aşa că ştergeau cu miez de pâine sosul farfuriilor până ce nu mai rămânea nimic în urma lor.
În preajma birtului se oploşise un câine slab şi flămând ca vai de el. Dădea târcoale meselor, dar nu se alegea cu mare lucru. Abia înfuleca, pe ici-colo, câteva firmituri căzute pe sub scaune. Să capete un os ori o bucată muiată în sos gras, nici vorbă de aşa ceva! Câinele se lingea pe bot şi îşi strâmba gâtul, tot aşteptând să se milostivească vreun muşteriu.
De la o vreme, băgă el de seamă cum mergea orânduiala birtului. Ca să-şi împuţineze cheltuielile, stăpânul nu tocmise nici un băiat ori o fată de serviciu. Fiecare muşteriu se ducea singur la oblonul dinspre bucătărie, suna un clopoţel, îşi căpăta porţia şi  pleca la masă cu farfuria plină.
„Hm! Îşi spuse câinele în sine, într-o bună zi. Mi se pare că e rost să mă înfrupt şi eu dacă voi avea puţin noroc”.
Zis şi făcut. A aşteptat până ce au plecat muncitorii de la masă. Apoi s-a apropiat de oblon şi a tras cu dinţii de frânghia clopoţelului. Clopotul a sunat, oblonul s-a deschis şi bucătăreasa a pus, ca de obicei, o farfurie plină cu mâncare pe pervazul oblonului. Nu s-a uitat să vadă cine sunase. Ştia că lucrătorii sunt nevoiaşi, dar cinstiţi; după ce mâncau, fiecare trecea pe la tejgheaua birtaşului să-şi plătească porţiile.
Câinele se căţără până la farfurie, înfulecă mâncarea cu mare poftă şi, după ce s-a lins pe bot, a plecat frumuşel la plimbare.
Azi aşa, mâine aşa, aşa o săptămână. Începuse să se îngraşe. El era cel mai credincios muşteriu al birtului.
Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, într-o zi pungaşul a fost prins. Cea dintâi pornire a birtaşului l-a îndemnat să apuce mătura de coadă şi să-i dea vinovatului o lecţie straşnică. Însă inscusinţa animalului îl înduioşase. Nu-l alungă şi nici nu-l luă la rost.
Din acea zi îi îngădui să-şi ia porţia pe faţă, odată cu muşteriii din fiecare zi.
Câinele venea, suna clopoţelul, îşi căpăta porţia, apoi trecea pe la tejghea, clătinând din coadă, în semn de mulţumire. E drept că îşi plătea mâncarea acum, păzind birtul şi curtea de hoţi.