Ca-n basme…

Prea mare lupta. Prea mare zarva. Prea multă răutate. Prea multe suliţe ridicate. Toate pentru ce? Pentru spirit civic? Prea puţin probabil. Dar, cine mai are spirit civic azi? Auzim de asta doar în cărţile de istorie sau în filmele cu Ştefan cel Mare.
Suntem în „preafericita” perioadă a luptei între bine şi rău. Iar probele la care sunt supuşi eroii principali sunt extrem de dificile. Trebuie să ai tărie, spirit luptător, dinţi de fier şi replicile în buzunar, că…bani zice că nu mai e voie…oficial. Neoficial, totul este permis. Greucenii şi Feţii-Frumoşi sunt inventivi, dibaci, descurcăreţi şi nimicesc orice balaur care le iese în cale cu ajutorul personajelor donatoare: furnicuţe, mămăruţe şi tot felul de gâzuţe.
De regulă, cifra magică este trei. O întâlnim în aer, în apă şi pe uscat. Sau mai bine zis scrie, vorbit şi…desenat. Zmeul ştie unde şi cu ce să acţioneze pentru a-şi pune la încercare adversarii. Mereu îi pune la încercare sperând că iese învingător. Din câte am citit eu, niciodată nu a câştigat războiul. Hai, câte o luptă, două. Dar atât. Războiul tot fiul cel înţelept l-a câştigat.
Nu cu uşurinţă. Dar înţelepciunea l-a ajutat. A ştiut de fiecare dată să asculte şi de Sfânta Duminică şi de Sfânta Vineri şi de animalele şi gâzele fermecate. Că…, totul stă în farmecul personal.
Aşadar, suntem într-o perioadă în care se demonstrează adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, răbdarea, prietenia, ospitalitatea, generozitatea, curajul. Personajele pe care le întâlnim au din ce în ce mai multe puteri supranaturale. Acum reuşesc unele din ele, prin rostogolirea de trei ori să mute munţii şi să schimbe cursul firesc al apelor. Mai că, în trei zile, vor reuşi ce alţii nu au putut o viaţă. Dar, în basme totul este posibil. Şi cum nouă ne plac basmele, suntem figuranţi ai scenei deschise. Exemple vii pentru înţelegerea operelor literare. Că nimic nu este întâmplător. Doar şi literatura asta e un fel de realitate mascată.
Spuneţi dumneavoastră, nu avem de-a face cu personaje fabuloase care prin puterilor lor supranaturale se metamorfozează şi ne aduc nouă luna de pe cer şi taie cele şapte capete ale balaurului? Sigur că da! Şi noi, datorită formulei magice intrăm în joc, ca figuranţi, ne lăsăm purtaţi de vrajă şi credem, pardon, ne facem că credem, până la un moment dat când vraja se destramă. Dar tot noi suntem „şmecheri”, adică mai înţelepţi, pentru că le facem jocul. Ce! Când sunt copiii mici nu ne jucăm cu ei intrându-le în graţii? Nu ne jucăm cu ei
de-a v-aţi ascunselea sau de-a Moş Crăciun? Ba da. Aşa, cam vreo lună ţine jocul, până trec sărbătorile să fie copiii cuminţi să vină Moşu’ cu jucării că apoi, gata. Se sparge vraja. Uităm joaca.
Tot aşa şi cu basmele şi cu personajele în vraja cărora intrăm şi cu drumul lor parcurs spre…iniţiere. Drum pe care-l traversează cu suişuri şi coborâşuri, cu tot felul de hopuri, cu probe nu tocmai uşoare, cu alegerea înţeleaptă şi nu prea a tovarăşilor  de drum. Toate, dar toate pentru a-şi demonstra maturitatea în a fi capabil să primească mâna fetei de împărat şi…jumătate din împărăţie sau jumătate şi un pic. Picu’ ăla care este foarte important pentru noi toţi, dar mai ales pentru fiul de împărat care va face o „masă mare-ntinsă”, „cu făclii prea luminate” la care vor lua parte împăraţi şi-mpărătese, iar petrecerea va ţine trei zile şi trei nopţi, ba chiar şi mai mult că altfel nu s-ar povesti.
Dar, optimismul nostru înnăscut face ca lupta dintre bine şi rău, întruchipată în poveste de Feţi-Frumoşi, Zmei, balauri şi Spâni, să se termine cu bine.