Bunătatea omului

Uneori, privind manifestările oamenilor ai impresia că în codul nostru genetic stă scris îndemnul de a face rău. Într-o privinţă, nu este greşit să vezi aşa lucrurile, având în vedere că patimile, păcatele, se lipesc de fiinţa noastră asemenea unor paraziţi. Devin un fel de a doua natură a omului întrucât creează dependenţă şi pătimaşul ajunge foarte uşor să confunde patima cu necesitatea firii.
Privind astfel lucrurile mă gândesc de multe ori că omul a pierdut din vedere sensul duhovnicesc al vieţii, căutarea sfinţeniei. Însă lucrurile sunt mult mai grave de atât pentru că omul a pierdut din vedere până şi omenitatea vieţii. Avem posibilitatea, prin acceptarea de bunăvoie a robiei faţă de păcat, să dezvoltăm în noi, în preajma noastră şi în relaţiile cu semenii, chipuri ale răutăţii greu până şi de imaginat pentru un om lipsit de astfel de patimi. Ne întrebăm de multe ori, firesc, de unde provine atâta răutate şi până unde mai îngăduie Dumnezeu existenţa noastră în acest fel. De la omul în vârstă, până la cei mici răutatea pare a fi transmisă ca moştenire. Individualismul, egocentrismul, dorinţa de stăpânire, lăcomia, invidia sunt realităţi care tronează pe chipul interior al celor mai mulţi dintre noi. Bineînţeles că aceste realităţi sunt în lume încă de la cădere, însă ele exprimă distanţarea accentuată a omului faţă de Dumnezeu. De asemenea, acestea nu au fost prezente şi nici acum nu sunt prezente exclusiv în lume. Dumnezeu trimite, lasă neîncetat în lume modele, învăţători care să călăuzească paşii noştri către El.

Să ai inimă bună!
Spunea cineva că au dispărut duhovnicii şi că nu mai avem preoţi care să ne îndrume pe calea către Hristos. Într-adevăr, marii duhovnici, bătrânii părinţi care au călăuzit un popor întreg, timp de peste un veac, s-au dus la Domnul. Însă, ei nu au lăsat gol locul, ci au pregătit ucenici care, la rândul lor, atunci când vor ajunge la vârsta maturităţii să ne călăuzească pe calea mântuirii. Sunt, slavă Domnului, repere duhovniceşti cât şi intelectuale suficiente în această lume debusolată şi cine le caută le găseşte. Este adevărat că trebuie să cauţi, să doreşti să vezi şi să cunoşti astfel de oameni care sunt astăzi mai vizibili şi mai „mediatizaţi” decât oricând. Chipurile bunătăţii sunt propovăduite prin multe mijloace şi oricine le poate vedea şi cunoaşte. Însă vederea şi cunoaşterea duhovnicească nu ţin de vreun organ de simţ fizic, ci de mintea şi adâncul duhovnicesc al omului. Vezi bunătatea din lume doar dacă firea ta este „impregnată” de bine, doar dacă mintea şi inima ta sunt ancorate în bunătate. Răutatea nu poate silui o minte deprinsă cu gândul cel bun, cu fapta bună şi cu rugăciunea, însă răutatea poate lua de multe ori şi chipul fals al unei aparente bunătăţi aşa cum diavolul poate lua chipul unui înger de lumină.
Un exemplu recent care ne arată cum putem privi noi lucrurile, cu bunătate, sau iscodind „paiul din ochiul fratelui” cu cea mai deplină acrivie, este cazul ziaristului Robert Turcescu. Nu intru în amănuntele cazului, însă (îmi) pun doar o întrebare: cine dă garanţia celor care îl acuză pe ziarist de falsă convertire, sau „delir mistic” că nu greşesc ei în judecăţile lor şi că, prin urmare, convertirea este una sinceră? Doar Dumnezeu cunoaşte inima omului. Şi omul însuşi! Noi nu deţinem adevărul absolut – îl avem ca dar pe Cel revelat –, suntem oricând în stare de a greşi şi de aceea Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă să nu emitem noi sentinţe definitive judecându-ne semenii. Judecata aparţine lui Dumnezeu şi a înţelege acest lucru ţine tot de bunătatea inimii hrănită cu darurile Domnului primite din belşug în şi prin Biserică. În acest sens ne-ar prinde bine cel puţin o mică „înomenire” a inimii şi a minţii prin apropierea sinceră, cu gând bun, de semenii noştri.