Bucuria de a ierta

Cât pot oamenii să strângă în ei dezamăgiri? Şi cât pot să doară ele? Când pruncul te-o uitat, când mama nu şi-a găsit menirea şi darul ei de a fi mama ta, când fratele tău te-a minţit, când cel căruia i-ai făcut bine ţi-a făcut rău, până unde ai putea îndura? Dar nici o durere nu se poate duce cu resemnare! Resemnarea nu este o soluţie, nici pentru cel rănit, nici pentru cel ce a rănit. O durere se trece când dragostea ta este dragoste: nu cade niciodată! Dragostea te poate face să ai mereu în minte că neputincioşi suntem fiecare, că toată neputinţa cu Dumnezeu se trece, de mână cu El. Doar El, Cel ce toate
Le-a făcut, nu are neputinţe şi pentru aceasta cel care vrea să nu fie singur niciodată nu este, pentru că suntem toţi sub purtarea de grijă a Celui fără neputinţe, pentru că dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna AICI, să ne ia în braţe! Dragostea nu o putem învăţa mai bine decât de la Cel ce ne-a dăruit cea mai frumoasă iertare, deschizându-ne calea către Împărăţie. Tocmai de aceea, postul care este şi un exerciţiu al dragostei începe cu iertarea: să ştii să o dăruieşti celui care ţi-a greşit, dar şi să o ceri de le cel căruia i-ai greşit. Atunci postul se va face o cale a bucuriei veşnice.