Basarab voievod, eroul de la Posada

Atunci, demult, demult, când românii abia îşi înfiripau o ţară, mulţi doreau să le fure pământul şi să-i înrobească.
Dar iată că s-a ridicat un alt voievod îndrăzneţ şi chibzuit, bun orânduitor şi viteaz. Se numea Basarab, voievod de la Curtea de Argeş.
Când un rege vecin, numit Carol Robert, i-a cerut să se supună, Basarab a zis, ca şi Menumorut: „Vecin bun şi prieten da, cu dragă inimă; dar supus, nu!”. Auzind vorba asta, regele Carol Robert a strigat, cu trufie: „Am să scot de barbă pe acest urs, din bârlogul lui!”. Chipurile îl făcea urs, adică îndărătnic şi netemător poruncilor lui.
Şi, a şi pregătit oaste mare, cu cai graşi şi focoşi, cu oşteni îmbrăcaţi în zale de fier, cu coifuri lucitoare, cu spade ascuţite, cu suliţi lungi, cu arcuri tari şi săgeţi cu vârf de oţel. Le-a pregătit bine şi a venit asupra românilor, cu război mare-mare.
Văzând primejdia, Basarab voievod a strâns şi el oamenii săi, să-şi apere ţara. Pentru că avea mult mai puţini oşteni şi mai slab armaţi, ce şi-a zis? „Ia să-l slăbesc eu pe duşman, înfometându-l şi obosindu-l cu drum greu şi lung”.
Şi ştiţi ce a făcut? A pârjolit holdele în calea duşmanului, a surpat vadurile şi podurile, a ars casele, a otrăvit fântânile. Apoi s-a retras, cu grijă, din calea vitezei şi numeroasei oştiri a lui Carol Robert. S-a retras în munţi şi în codri. Că doar codrul e frate cu românul şi-l apără.
Acolo l-a aşteptat, la o strâmtoare cu pereţii foarte înalţi şi aşa de îngustă, că abia încăpeau zece-doisprezece călăreţi alături. Acelui loc i-a zis Posada. Voievodul a poruncit ostaşilor lui să se urce pe munţi, deasupra acelei strâmtori, şi să pândească apropierea duşmanului.
Foarte dornic să-l prindă pe Basarab, ca pe un urs în culcuşul lui, precum zisese, Carol Robert a înaintat semeţ şi încrezător că nimeni nu-l poate birui. Aşa a vârât oastea în strâmtoarea de la Posada.
Dar iată că, tocmai când nici gândea, de sus, din munte, din piscuri, din vârfuri de brazi, au început să cadă, ca un potop: stânci, butuci, bolovani, suliţi şi săgeţi. Şi toate, în capul mândrilor oşteni ai lui Carol Robert. Săgeţile îi răneau. Suliţele îi străpungeau. Butucii şi bolovanii îi turteau. Stâncile îi striveau. Părea că toţi munţii se prăbuşesc asupra lor, potopindu-i. Armurile sunau, cum ai lovi cu ciocane uriaşe în nişte tingiri cât toate zilele de mari. N-aveau cum să se apere. Cum să urce pe stânca dreaptă ca un perete şi înaltă până la cer? Nici în lături nu puteau fugi. Nici înapoi nu se mai puteau întoarce.
Aşa, în strâmtoarea de la Posada, mulţi cavaleri înzăuaţi în zale de fier au pierit. Carol Robert însuşi n-ar mai fi scăpat de acolo, dacă nu schimba straiele cu un slujitor al său. Judecând după îmbrăcăminte, românii l-au luat pe acela prizonier. Astfel regele cel trufaş abia a scăpat cu fuga; iar ţara voievodului Basarab a rămas liberă.