Ariciul

Aseară, prin grădina amorţită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici, –
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mişca domol pe sub gutui,
Şi toţi au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare, –
Ca o perniţă sferică în care
O fată rea ca să se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.
Am alungat copiii să se culce
Şi-n înserarea limpede şi dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo singură cu el.

Şi mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum
A fost făptura-i la- nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmaş şi mohorât
Ca pe-un măcieş pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil şi speriat?
O fi având el oare pui?
Mă-ntreb, deşi nu pot pricepe:
Cum sug ei fără să se- nţepe
În ghimpii lui?…

Când a simţit că-i singur doar cu mine
Şi nici un duşman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de subt el
Un bot timid şi mic, ca de căţel,
Şi cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Şi-abia ciulindu-şi ţepile pe spate, –
Pe subt petunii grele de parfum,
Atras de noapte şi singurătate
Şi-a căutat încet – încet de drum….
S-a mai oprit în măgheran o dată
Ca subt îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe subt poiată….
Şi nu l-am mai văzut de loc, de-atunci.