„ Aici se vindecă setea de mântuire”

Pentru că ne-am născut la sat, pentru că ştim ce este frumos şi bine şi pentru că avem datoria de a duce mai departe sufletul neîntinat al nostru, al românilor, noi, rupenii, nu lăsăm nici un an să treacă fără a aduce pe scena începutului de an parada portului popular românesc.
Suntem învăţaţi să trăim unii cu alţii, să ne veselim şi să ne întristăm deopotrivă. Dacă sfârşitul anului, de la Sf. Nicolae şi până după Crăciun, aparţine novicilor, celor care sunt încă muguri ai vieţii, în perioada imediat următoare cei însuraţi devin protagonişti. Respectă, parcă întru-totul, îndemnul arghezian de a duce mai departe ceea ce înaintaşii au făurit. Cei care, prin „ râpi şi gropi”, s-au trudit pentru noi, urmaşii şi pentru ca, la rându-ne, să constituim o treaptă pentru viitor.
Mai tinerii familişti şi cei care au acumulat deja experienţa vieţii în doi se bucură la început de an de „Balul portului”.
Dacă până în urmă cu ceva ani acesta era ceva firesc acuma, pe lângă firescul întâlnirii mai este CEVA.
Un ceva pe care toată lumea vrea să-l vadă şi să-l simtă. Spectacolul. Voie bună, muzică autentic-românească şi poate cel mai important lucru parada costumelor. Amestec de românesc şi un pic de săsec sunt o splendoare  în adevăratul sens al cuvântului.
Dacă în costumele pe care le îmbracă tinerii la colindat şi la balul de Crăciun se citeşte tinereţe, puritate, veselie, prospeţime, dor de viaţă în cele pe care le îmbracă însuraţii se simte maturitatea mândriei şi conştientizarea frumosului pur şi simplu.
În gala ce se deschide ochilor tuturor nici nu ştii unde să-ţi odihneşti privirea. Pe tânăra soţie care poartă pe cap „o mitră” ce-i arată noua poziţie în societate sau la tânărul soţ care nu mai poartă la şerpar cureaua cu ţinte. Dar iată, se vede venind şi o nevastă a cărui găteală a capului îi dă un aer de siguranţă amestecat cu buna dispoziţie şi maturitatea vieţii. Ce-i drept că bărbaţii nu mai au lejeritatea pantalonilor „nemţeşti”, dar nu dau înapoi de la a îmbrăca cioarecii. Hei, dar de ce atâta voie bună? Cântă Damiţi, lăutarul, o-nvârtită ca la Rupea şi se văd vreo câţiva bărbaţi cu câte o ploscă în mână închinând cu fiecare în cinstea sănătăţii şi a veseliei.

Elemente ale portului popular
Se cuvine poate să aduc aminte câteva elemente pe care le întâlnim în portul femeilor şi al bărbaţilor rupeni.
Femeile îşi împodobesc capul cu vălitoare şi cu cârpă.
Vălitoarea este o găteală a capului specifică femeii măritate. Ea este formată dintr-un ştergar făcut special pentru acest aranjament. Este ţesută în casă, din bumbac în patru iţe, în ochiuleţe cu vărgi( dungi) roşii şi cu cipcă (dantelă) îngustă la capete. Se înfăşoară ca un colac, iar în faţă este împodobită  cu ace din argint în număr de 12.   
Cârpa este confecţionată din lână neagră cu bujori roşii şi verzi. Pentru fetele nemăritate, pe sub cârpa din păr se leagă o altă cârpă roşie, element care va fi scos de femeile măritate. Această legătură este specifică zonei Rupea.
Piesa de bază a costumului femeiesc este ia. Ea păstrează specificul portului popular românesc. Este confecţionată din pânză de in, ţesută în două iţe la război. Are o lungime de la gât până la brâu, fiind lungită cu poale încreţite din in sau cânepă. Mâneca este împodobită cu pui în lungime între care se află cipca (dantela). Puii sunt cusuţi cu negru. Ia este încreţită la gât, iar mâneca este cu fodori. La încreţitura fodorilor se pune cipca. Peste cot, ia este împodobită cu nişte pui mai laţi, numiţi şute. Şutele sunt umplute cu negru, verde, albastru şi roşu.
În partea de jos femeile se împodobesc cu şorţuri cu ruji. Acestea sunt ţesute în casă, la război, din lână neagră, pe margine sunt împodobite cu fir argintiu, iar pe la poale au funde roşii şi verzi, încreţite ca nişte rotiţe. Şorţurile se poartă câte două, iar în spate o crătinţă roşie ţesută la război, din lână roşie cu dungi verzi şi albastre. La aceste şorţuri se îmbracă ia cu altiţă peste cot. Peste ie se poartă pieptar de oaie, spart în faţă, cusut cu flori. La gât se pune salbă cu bani şi mărgele roşii.
Costumul bărbătesc are şi el farmecul cuvenit. Cămaşa bărbătească este confecţionată din pânză de casă, ţesută în război, în două iţe. Este croită în patru clini, la baza gâtului, spartă în faţă. Gulerul este cusut cu arnici roşu şi negru, iar la gura cămăşii sunt pui cusuţi cu roşu şi negru. Mâneca este încreţită la încheietură cu o bentiţă pe care sunt cusuţi pui cu negru şi galben.
Cioarecii sunt lucraţi din lână, ţesută la război în patru iţe. Pantalonii propriu-zişi sunt prevăzuţi la brâu cu găici pentru a fi închişi cu o curea îngustă, cu manşete la partea inferioară cusute cu arnici negru.
Peste cămaşă poartă un pieptar fără mâneci. Are o lungime care depăşeşte foarte puţin talia. Este înfundar şi se încheie pe umăr şi sub braţ. La gât se pun două bertii una roşie şi una tricoloră peste care se leagă o cârpă cu bujori roşii, prinsă la gât cu un inel. Partea de jos a cârpei este împodobită.
Şerparul este un brâu lat lucrat din piele de vită şi are o lungime adaptată unui singur cuprins de talie, se încheie în catarame metalice. Peste această cingătoare feciorii poartă cureaua cu ţinte (nişte bănuţi auriţi).
Cât suflet şi dedicaţie pentru găteala fiecărei piese de port. Şi nimic nu este nepus fără rost acolo unde trebuie. Şi fiecare lucru are însemnătatea lui aşa cum şi fiecare gest al celui care le poartă este cumpătat.  
Poftiţi aşadar la bal, acolo unde s-a născut veşnicia noastră cum spunea Blaga în   „Sufletul satului”:
„...aici orice gând este mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire.”